Dan Chitic: Imaginea înfrângerii noastre. Deșteaptă-te, române!

Imaginea înfrângerii noastre:
Un neamț vorbește camarilei sale, singur, de sub Arcul de Triumf. Vorbește acolo pe unde au trecut victorioși soldații români rămași in viața după ce alți nemți au ucis vreo 530 mii dintre frații lor. Dintre bunicii noștri!
Acum, 102 ani mai târziu, sărbătoarea naționala si Arcul de Triumf ne-au fost confiscate. De un neamț și de un ungur.
Iar noi, de frica unei gripe, i-am lăsat să ne fure tot… și dreptul de a ne preface că suntem mândri!

Deșteaptă-te, române!

Niciodată nu am știut cum să reacționez în fața unui muribund, în fața unui bolnav în fază terminală. Cu atât mai mult atunci când am iubit persoana bolnavă: boala și degradarea fac imposibilă chiar și mimarea bucuriei, durerea sfâșietoare te împiedică să o minți, lacrimile abia zăgăzuite îneacă orice cuvânt. Doar credința și speranța într-un ajutor de sus mai fac trăibilă durerea.
Nu știu de ce, dar asta simt și la acest 1 Decembrie.
D-asta mi-e atât de greu să smulg cuvintele astea printr-o ultimă forțare de nădejde.
Ca pentru orice muribund, o să încep prin a zugrăvi cât mai atenuat realitatea, fără însă a minți – căci nu mai e loc de amabilități și minciuni politicoase – și voi zice doar că
“ai avut și zile mai bune, Românie”…
Apoi voi încerca să dau bolnavului amintiri dureroase, dar peste care a trecut cu bine, în speranța că voi fi retrezit forța de a lupta cu sine și cu boala. Azi ii voi spune că
Ai mai fost sub ocupație… ți-aduci aminte, Românie? Și în 1916 Bucureștiul era ocupat… tot de nemți, mai știi?, popor “prieten” ce îți dăruise chiar și-un rege, fugit atunci la Iași cu toți “vitejii”, și două treimi din țara atât și cât era, era și aia ocupată sub cizmă germano-bulgărească. Și atunci boli grave precum prostia și lașitatea conducătorilor erau să te omoare… a fost nevoie de 535 mii de suflete pierdute în doar doi ani ca să îți revii. 535 de mii… Dar pe vremea aia mai erau suflete… e drept.
Dar ai ieșit întărită, Românie! Mai mare și mai mândră ca oricând!
Ți-a fost și bine, o perioadă… Dar nu peste multă vreme, în al doilea război al altora în care ai fost trasă, atunci când fostul dușmanul cotropitor neamț îți devenise din nou “aliat strategic”, ai mai fost odată ocupată și umilită, ți-au mai luat încă odată resursele și copiii pentru interesele lor, pentru războaiele lor.
Apoi dușmanii cei noi din est și din vest, după ce ți-au bombardat plaiurile, ți-au siluit femeile, ți-au omorât bărbații și ți-au ținut prizonieri copiii… ți i-ai făcut și pe ăștia aliați! care de bine ce te-ai aliat cu ei, te-au tratat ca țară învinsă, te-au trădat, te-au spoliat de tot ce mai aveai și ți-au aruncat bărbații prin lagăre. Și ăia te-au pus sub greu jug și sub aspră cizmă.
Susul a fost pus jos, minciuna spoită-n adevăr, toți veneticii și metecii ți-au fost puși stăpâni, cam ca azi. Zeci de ani toată buba și puroiul acestui neam ți-a fost servit ca sânge proaspăt de noii tăi stăpâni, iar azi, tot ei… și te miri că ești bolnavă?
Românie, nu știu de ce, dar cred că ai avut mereu o problemă în a-ți alege aliații! Ți-ai făcut mereu aliați și stăpâni din dușmani… te-ai mințit
Au fost însă și momente frumoase, Românie! – căci bolnavului trebuie să îi dai și motive pentru care să lupte cu boala.
Eu unul singur mi-amintesc să-l fi trăit împreună, dar nu-l voi putea uita vreodată! Erau zilele alea scurte și mult prea puține de acum 31 de ani… sfârșitul lui decembrie ’89 și primele 10 zile din ianuarie ’90… atunci când pe străzile încă însângerate păream a fi toți frați… eram toți frați și eram liberi! Părea că nimeni și nimic nu va putea să ne ia ceea ce câștigasem iar cu preț greu de sânge: demnitatea! Părea…
Azi… nu o să te mint, ești într-o situație grea, Românie!
Și azi ești sub ocupație străină, și azi ai “aliați” care-ți sunt dușmani – aceeași! Care alții? – și azi ești prădată și mințită de cozi de topor cu nume și suflete străine.
Doar că azi nu mai ai 500 de mii de suflete care să se lase vărsate pentru tine! Nu mai sunt nici 500… azi, doar suflete pierdute, speriate de o răceală și corupte de nimicuri.
Nu, nu o să te mint.
D’asta îți spun, Românie, nu ești bine!
Iar singura-ți speranță azi îți e credința! Iar bisericile îți sunt ultimele baricade. O mână de oameni se mai roagă pentru tine și mai cred în tine… se luptă pentru tine cu ultima lor armă, cu cuvântul.

Nu, nu ești bine, Românie, dar dacă înțelegi și accepți că nu ești bine, că ești grav bolnavă și tu și copiii tăi… doar așa, cu luptă și multă rugăciune, te vei putea face bine!

Fă-te bine, Românie! Fă-te bine!

La Nesfârșiți Ani, România!

Dan MV Chitic, Coaliţia pentru Naţiune

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here